|
Posted on August 22, 2016 by Valeriu Ciobanu
 Luna pe cer seara
Nopțile la Popești sunt extrem de diferite față de cele de la oraș. Un concert întreg de sunete începe odată cu lăsarea întunericului, iar pentru cei care locuiesc în apropierea bălții, simfonia e și mai variată: greieri, broaște, păsări. Deasupra e cerul cu miliarde de stele, care sincer să fiu am și uitat cum arată în toată splendoarea sa. Totul este exact ca în lirica eminesciană. Doar codrul lipsește. Or, el probabil a dispărut din părțile noastre odată cu geto-dacii.
 Felinar ce nu mai functioneaza
Nopțile fără lună sunt întunecoase de-a binelea. Iluminatul public este aproape inexistent. Cîteva felinare funcționează pe ulița din centrul satului, consumul de electricitate fiind achitat din bani publici. Anii trecuți oamenii erau stimulați să-și tragă felinare la porți, care să lumineze drumurile, pentru că primăria le subvenționa consumul de energie. Acum însă trăim alte vremuri, bani în bugetele locale se găsesc cu țîrîita, astfel încît iluminatul public în sate devine un lux, permis de puțini.
 Casa batraneasca cu stapani decedati
Scriam în postarea precedentă că satul se stinge. Sper să fiu înțeles corect, asta nu înseamnă că peste un an sau doi nu va avea cine duce mortul la groapă. De bine, de rău, în Popeștii de Jos sunt vreo două mii de locuitori, un număr similar fiind și în Popeștii de Sus. Însă trendul este unul ca peste tot în Moldova – negativ. Pînă și preoții din sat recuosc că au ajus să fie solicitați cu muult mai des la înmormîntări, decît la botezuri.
Am remarcat că în ultimii ani s-a majorat numărul gospodăriilor în care e prezent cel puțin un mijloc de transport. Chiar zilele trecute un vecin de-a lui tata și-a luat un Moskvich cu 2000 de lei. Mohoriciul încă nu s-a terminat, respectiv, fericitul posesor încă nu s-a trezit.
 Masina pe strada din centrul satului
 Tractoras
Popeștenii au predilecție pentru furgonete, din alea, folosite pentru transportul de mărfuri. Altminteri, mulți optează pentru sedanuri de toate mărcile și culorie. La acesta e de dorit de găsit „prițep”, un fel de ataș pe două roți pentru a aduce roada de pe deal. Tractoare și camioane sunt în număr mai mic. În ceea ce privește transportul ecologic, calul și căruța, aceasta reprezintă o opțiune serioasă pentru foarte mulți consăteni.
 Transport ecologic pe ulitele satului
Ca să îți faci ideie cu ce mașini se plimbă popeștenii e suficient să vii la toc, atunci cînd se împarte grîul. Teritoriul acestuia se umple de oameni, cai și mașini, un adevărat show auto.
 Camionul aduce graul
Dincolo de acest aspect, împărțitul grîiului e și ăsta un fel de „must see” în satele moldovenești, iar Popeștii de Jos nu e o excepție. Marea majoritate a pămînturilor de la noi sunt arendate de o companie, care le oferă în fiecare an oamenilor produse agricole, pentru fiecare cotă de pămînt.
 Oamenii se arunca cu sacii sub graul ce se scurge din remorca
Grîul se aduce cu camionul pe durata unei săptămîni ca toți să reușească să-l ia. Pînă vine mașina, oamenii stau de vorbă, glumesc, însă de îndată ce camionul cu grîu a intrat pe teritoriul tocului, începe forfota cea mare. Cei mai nerăbdători se pregătesc ca Usain Bolt înaintea startului olimpic. Sacii în mîini și privirea ațintită spre șofer. Imediat ce acesta intredeschide remorca și grîiul începe să curgă, oamenii să năpustesc ca lăcustele să-l tragă în saci. Nimeni nu se gîndește că dacă cedează un șurub, 30 de tone de grîu îi vor acoperi pe loc. Principalul e ca sacii să fie umpluți cît mai rapid și trași cît mai aproape de cîntar.
 La cantar
Acolo e deja altă istorie. Fiecare își păzește cu sfințenie rîndul și moarte celui care încearcă să treacă șmecherește. Atunci auzul îți e delectat de folclorul popular, începînd cu: „Măi ighiotule, undi ti baji?”, continuînd cu: „Dumnezăi măti, cînd îț trag o caldare în cap, ap ai să vez tu!” ș.a.m.d. Dar toate se uită pînă a doua zi. Aici nu e timp de ținut minte cu cine te-ai înjurat ieri, căci mîine poți să mergi cu el cu vacile, de exemplu, și atunci nu ai cum să stai și să nu vorbești cu omul.
(Vom continua)
DESPRE SATUL NATAL. POPEȘTII DE JOS, RAIONUL DROCHIA | Valeriu Ciobanu (wordpress.com)
Posted on August 25, 2016 by Valeriu Ciobanu
 Izvorul secat de la Palmeta
La capitolul ecologie și protecția mediului, în Popeștii de Jos lucrurile evoluează, însă nu în direcția cuvenită. Apa, lichidul ăsta pe care-l prețuim prea puțin, dar fără de care nu putem trăi, degrabă ar putea costa cît aurul în părțile noastre. Faptul că în ultimii ani au secat mai multe fîntîni și izvoare din care au băut generații de popeșteni nu mai miră pe nimeni.
 Fantana
În altele, apa nu e consumabilă, avînd un gust sălciu, deși pentru treburile casnice e ok. Cunosc cîteva persoane care deja de ceva vreme merg cu bacul de 40 de litri la fîntînile cu apă multă, să aibă de băut. Cei care au niște bani la ciorap au reușit să găsească o soluție, nu știu pe cît timp. E vorba de fîntîni ardeziene. Acestea au adîncimi între 40-50 de metri, adică se sapă cu mult mai adînc decît fîntînile obișnuite. Unii gospodari își mai adaugă sisteme de canalizare, cu puțuri în preajma drumului unde se scurg apele reziduale. De acolo acestea sunt pompate în mașina care le strînge o dată la nu știu cîte zile. Într-un fel, poftim condiții de oraș în mediul rural, despre ce fel de probleme mai poate fi vorba?
 Iazul din Ponoara
Dar apa din fîntini e doar o mică părticică din tot acest mecanism complicat al mediului înconjurător din care facem parte, și pe care ar trebui să-l tratăm ca atare. Seceta în ultimii ani a fost puternică, iar în rezultat avem ce avem. Cît am locuit în sat am umblat la pescuit și scăldat la iazurile din Vîlcică, Ponoară și la cel mic, de la Bahnă. Acum Vîlcica a devenit imaș, la fel ca și ochiul cel de apă de la Bahnă. Popeștii de Jos au ajuns să aibă doar un iaz, cel din Ponoară. Din cîte am văzut și ăsta e pe ducă, coada iazului e deja uscată. Băieții, care mai au treabă prin partea cea de sat, zic că iazul are vreo jumate de metru de mîl și vreun metru de apă. Acesta a ajuns să fie unica sursă de apă, mai importantă, ca mai e un pîrîiaș, pentru două cirezi de vite și cîteva turme de oi ce merg zilnic la păscut în Hîrtop. De animalele celea doar milă să-ți fie. Dincolo de faptul că apa nu prea e prezentă, dealurile pe care umblă acestea sunt roase de-a binelea. Ce pasc ele acolo, n-am idee. Cert e că seara cînd vin acasă de pe deal animalele trebuie hrănite și adăpate.
 Aici s-au tuns oile. A ramas doar lana
Aici mai e un aspect trist. Avem oieri în sat, dar oile au ajuns acum să fie ținute doar pentru lapte, din care se face brînză și pentru carnea de cîrlan. I-am auzit pe consătenii mei plîngîndu-se că au fost nevoiți să-și vîndă mioarele pentru că prețul la pielicele a scăzut dramatic, de la 300 și ceva de lei, pînă la 70-75 de lei, iar lîna nu mai este întrebată deloc. Ciobenii din Popeștii de Jos obișnuiesc acum să-și tundă oile în cîmp, iar lîna să o lase să putrezească sub copaci. Cred că pentru crescătorii de ovine din Australia sau Noua Zeelandă acest lucru ar însemna o veritabilă batjocură față de una din cele mai vechi profesii din lume.
 r.Cainari
Cea mai stabilă sursă de apă prezentă în sat, e balta, sau rîulețul Căinari. El curge domol de secole și probabil va tot curge după ce ne vom trece și noi. Tata îmi povestea că în copilărie obișnuia să se scalde în apa lui, or aceasta era limpede de se vedea nisipul de la fund. Gospodinele din sat aveau un loc special amenajat unde își clăteau rufele. Am avut și o baie publică, din care a rămas doar fundația.
 Murdarie in balta
Cu timpul oamenii s-au schimbat. Balta a devenit un canal de scurgere a murdăriilor. Eu am apucat să văd perituri, gunoi de tot felul lăsat de consătenii mei. Ulterior rîulețul a fost curățit, dar vechile obiceiuri nu se trec ușor. Acum cine are ocazia să meargă pe malul bălții poate vedea, iținduse din apă, sticle din plastic, bucăți de polietilenă, căldări ruginite, ciubote de cauciuc bortelite, nemaivorbind de gunoi biodegradabil, cum ar fi crengile de copaci.
 O pescarita
Chiar și așa, rîulețul Căinari este viu. Copiii încă mai stau cu undițele în preajma lui și pescuiesc.
 Izvor cu apa limpede
Pe alocuri mai sunt izvoare, dar care au nevoie de o mînă grijulie. Unde e fata moșneagului din povestea lui Creangă?
 Aici candva au fost sere…
În Popeștii de Jos nu există o gunoiște. Sunt cîteva. Cam la fiecare colț de sat. În mod normal un poligon pentru depozitarea deșeurilor ar fi fost perfect pe teritoriul unei cariere de lut, de lîngă fostul complex zootehnic, de exemplu. Dar, ați ghicit, nu sunt bani pentru amenjarea lui, iar pentru unii e prea mult să-și scoată rahatul din ogradă și să-l ducă tocmai peste deal, într-un singur loc. Dacă cineva a lăsat o căruță de bălegar nu departe de mahalaua în care locuiește, apoi se poate și pentru altcineva! Pe teritoriul fostei ferme de vaci, ajunsă și asta gunoiște, în mod normal, deșeurile puteau fi lăsate în gropile alea mari utilizate pentru păstrarea silozului. Consătenii mei, dimpotrivă, lasă deșeurile pe marginea lor. Așa le vrea osul.
 Deseuri aruncate direct in drum
Credeți că gunoiștele neautorizate stau doar pe la marginile satului? Nuuuu. Sunt omănași și mai de treabă care aruncă resturile din gospodărie pe hudițele satului. Sticle, plastic, metal, bălegar, toate sunt trîntite laolaltă.
 Pampers
În unul din șanțurile destinate scurgerii apelor pluviale, a drumului spre Ponoară, cineva obișnuiește să arunce pampersuri utilizate.
 Un focusor la portita
Serile, atunci cînd lumea se mai ogoiește pe la case, veșnic se găsește cineva să mai aprindă niște gunoaie în drum. Acestea nici măcar nu ard, doar mocnesc fumegînd.
Am scris mai devreme că nu avem păduri în jurul satului nostru. A fost o tentativă timidă de a împăduri o porțiune de teren degradat în Hîrtop, alături de livada de cireșari. Pînă la urmă, copacii din livadă, în urma unor combinații misterioase, au ajuns la fabrica de mobilă din Drochia (vorbește gura satului), iar păduricea de salcîm, în care amețeai atunci cînd înflorea, a ajuns în sobele locuitorilor din Popeștii de Jos.
 Tizic
Cu defocul la noi veșnic e problemă. Tizicul, acest cărbune moldovenesc, descris încă de Dimitrie Cantemir, a fost și este o scăpare pentru mulți popeșteni. Doar că să-l menții mocnind e nevoie de lemn.
Dincolo de toate acestea, satul Popeștii de Jos e satul nostru, care la sigur nu va dispărea curînd de pe hartă. Oamenii vor continua să-și caute de treabă, să meargă la lucru peste hotare, să revină la părinți, să-și construiască case, în care să nu locuiască, dar care să rămînă pentru orice eventualitate, să-și întemeieze familii. Cert e că atunci cînd doi „dinjioseni” se vor întîlni într-un capăt de lume își vor povesti pățaniile din tinerețe, și își vor aminti cum au bătut răsărită pe Baidan, au mers la tabără în Viile Mari, au pescuit în Vîlcică, au cules cireșe în Hîrtop, au prășit la sfeclă în Codreasca, au cules mere la Palmetă, s-au scăldat în iazul de pe Bahnă, au muls oile în rîpa lui Tudos sau au păscut vacile pe rîpa Sutei.
| 
