Pe urmele leului nostru
Victor Axenciuc

Romanat cu semiluna

Pe teritoriul tarii noastre, primele semne monetare - ca bani de metal, de bronz si argint - au fost batute cu peste 2 500 ani în urma. Ele sunt semnalate de arheologi la Histria, Callatis, Tomis, colonii grecesti din Dobrogea, sub numele de drahme. Cântarind peste 8 gr argint, ele reprezinta geneza primului sistem monetar autohton pe teritoriul României.

Au intrat apoi în utilizare, în circulatie, pe masura dezvoltarii economiei de marfuri, a comertului, îndeosebi cu popoarele straine, numeroase alte monede locale sau aduse din alte tari. Cu timpul, monedele principale erau batute din argint si din aur, iar cele marunte, divizionare, din bronz, arama, fier etc.

Dupa înfiintarea statelor românesti, domnitorii nostri bat numeroase tipuri de monede proprii din argint si din aur, cât si din metale comune, dupa modelele în circulatie din epoca; s-au încheiat chiar unele "tratate" de "unificare monetara", de pilda cu Polonia sau cu Ungaria, prin care se convenea sa se bata monede dupa aceleasi forme de marime si valoare pentru a putea fi recunoscute de populatiile tarilor respective, în vederea usurarii si stimularii comertului.

Caderea Tarilor Române sub dominatie otomana, care a afectat prin tributuri si numeroase alte obligatii economia lor, a dus la încetarea baterii de moneda autohtona, piata fiind inundata de piese monetare turcesti si altele straine. Din aceasta împrejurare avea sa se nasca însusi numele viitoarei monede românesti - leul.

In secolele XVI-XVII, puterile comerciale ale Europei intensifica comertul cu Imperiul otoman; astfel se revarsa pe piata Turciei si a tarilor de sub dominatia ei, deci si a Tarilor Române, o mare cantitate de moneda din Tarile de Jos; mai frecvent apare în circulatie talerul olandez, moneda mare de argint de peste 27 grame, care avea pe o fata efigia unui leu ridicat în doua picioare; de aceea se si numea Loventhaler, talerul-leu. In Tarile Române, el a dominat circulatia monetara, alaturi de asprul turcesc, fiind cunoscut sub denumirea simpla de leu.

Desi a circulat doar un secol, dupa ce a disparut fiind înlocuit de alte monede, leul a ramas în constiinta populatiei românesti si în practica utilizarii ca moneda de calcul si de masurare a valorii marfurilor si altor monede pâna în a doua jumatate a secolului XIX, când se va confectiona moneda nationala a României.

O alta denumire monetara, aceea generica de bani, tot istoria a consacrat-o si tot din acele vremuri. Pe lânga taleri si aspri turcesti, în secolele XVI-XVII circulau si dinari unguresti, care se mai numeau si bani, având jumatate din valoarea asprului. Mai târziu, valoarea asprului si dinarului-ban devine egala, iar populatia îi numeste pe ambii, simplu, bani. Unele documente ale vremii mentioneaza vânzari de bunuri pe aspri-bani, iar altele vorbesc doar de sume de bani. Astfel expresia româneasca generala a valorilor monetare, a preturilor în bani, vine de acum trei-patru secole.

Unirea Moldovei si Munteniei în anul 1859 si formarea ulterior a statului modern român a avut ca un obiectiv fundamental modernizarea si dezvoltarea economico-sociala a României, desfasurate printr-o serie de reforme, în care au fost înlocuite vechile sisteme economice cu sisteme noi moderne, adecvate progresului societatii românesti. Astfel, au fost reformele agrare, reforma sistemului de credit, reforma sistemului monetar.

In domeniul monetar domnea anarhia si specula de monede, împiedicând desfasurarea normala a productiei, a comertului. Nu exista o moneda nationala; leul era doar unitate de calcul imaginara; pe piata româneasca, dupa G. Zane, circulau peste 80 de monede straine, cu variate valori si cursuri, creând foarte mari dificultati în calcul, Zarafii, pretuitorii de bani, un fel de birouri de schimb de azi, erau la mare cinste, ei cunoscând valorile diferitelor monede si stabilind raporturile dintre ele. Leul românesc era împartit în 40 parale si o para în 3 bani, iar rolul subdiviziunilor îl jucau unele monede turcesti cu valoare apropiata.

Una din sarcinile urgente ale noului stat românesc era sa adopte un sistem monetar national. Al. I. Cuza studiaza unele proiecte pentru a pune ordine în circulatia monetara; se propunea ca moneda nationala sa fie confectionata dupa sistemul monetar francez si sa poarte denumirea de romanat pentru a marca noua etapa a emanciparii tarii; s-au batut chiar prototipurile din argint si aur ale romanatului.

Introducerea monedei românesti pe piata era dependenta de doua conditii: acordul Portii Otomane si disponibilitatea unei cantitati de metal pretios, aur sau argint, din care sa se confectioneze monedele. Problema consta în realizarea celor doua conditii; pâna la urma, dupa diligente insistente, Poarta accepta ca România sa bata moneda proprie, dar cere ca aceasta sa poarte efigia semilunii, semnul dependentei de Imperiul otoman, ceea ce guvernul, care aspira la independenta, nu putea accepta. A doua conditie, o cantitate de metal pretios la dispozitia Ministerului de Finante pentru emisiunile de moneda, nu era realizabila, când tara trecea printr-o mare si prelungita criza financiara.

Cu toate aceste împrejurari, în anul 1867 se promulga legea noului sistem monetar prin care s-a hotarât tipul de moneda nationala; ea se numea leu, avea 100 de bani, se baza pe bimetalism, respectiv pe monede din argint si aur; valoarea leului, etalonul lui, era reprezentata de 5 grame de argint cu titlul de 850/1000 sau aur, 0,3226 g cu titlul de 900/1000. Legea prevedea baterea monedelor din aur de 5, 10 si 20 lei si din argint de 50 bani, de 1 leu si 2 lei; ca moneda marunta erau 1 ban, 2, 5 si 10 bani din arama. Astfel, noul leu românesc avea o valoare mare: 1 kg de aur reprezentând 3 100 lei iar 1 kg de argint 200 lei.

Cea mai prost platita - munca taranului

Forma, greutatea si dimensiunile monedelor de argint si aur românesti erau identice cu cele ale tarilor occidentale ale Uniunii monetare latine, formata în 1865; ca urmare, dupa cantitatea de metal, leul era egal ca valoare cu francul francez, francul elvetian, francul belgian, lira italiana etc.

Legea a rezolvat temporar si cele doua conditii ale baterii monedei: a prevazut ca pâna la emisiunea de moneda nationala, se declara legala circulatia în România a monedelor Uniunii latine, respectiv a francilor francezi, elvetieni, belgieni etc.; prin aceasta se asigura piata interna cu necesarul de moneda, adusa din exportul de marfuri, si ramânea fara obiect cererea Portii de a se bate pe moneda nationala semnul semilunii.

Moneda noua s-a emis mai târziu, dupa obtinerea independentei, de catre Banca Nationala a României creata în 1880. Aceasta a tiparit si bancnota de 20 lei, 100 lei si 1 000 lei, cu acoperire în aurul din depozitul bancii, ea avea asigurata convertibilitatea libera. Monedele straine au devenit valute cu regim special. B.N.R. detinea astfel monopolul emisiunii monetare de la stat, stabilea si controla circulatia monetara a tarii.

Prin noul sistem monetar, România era conectata la sistemele moderne europene si pâna la primul razboi mondial din 1916 a avut una din cele mai puternice monede ale continentului. Ca si francul francez si francul elvetian, leul românesc se raporta astfel: 1 dolar = 5,18 lei, 1 marca germana = 1,24 lei, 1 lira sterlina = 25,25 lei, toate aceste raporturi bazate pe echivalenta metalului pretios pe care îl contineau.

In perioada de patru decenii pâna la 1914, acest tip de moneda a fost cea mai puternica si a avut cea mai mare stabilitate din toata istoria economica a tarii si probabil din toate vremurile.

Interesant de stiut care era puterea de cumparare a monedei nationale si în ce raport se afla cu veniturile populatiei. In acest scop, vom prezenta un grup de preturi în lei, în 1877, 1900 si 1912, preturi medii de detaliu pe kg, pe piata Capitalei.

Astfel, pâinea a evoluat de la 0,24 lei (1877) la 0,23 (1900) si 0,26 (1912), zaharul, de la 1,25 la 1,13, respectiv 0,95; orezul a scazut de la 0,65 la 0,50, urcând usor la 0,56; brânza de oi, de la 0,60, la 1,05, respectiv 1,48; carnea de porc a pornit de la 0,55, la 0,80, apoi 1,34; un litru de vin a urcat de la 0,47 la 0,67, respectiv 0,90; tutunul, de la 12,15 a scazut la 10, revenind la 12,50.

In 35 de ani, preturile la unele produse au crescut de doua-trei ori, la altele s-au mentinut la acelasi nivel; moneda nu a cunoscut inflatie.

Care erau în aceasta perioada veniturile medii ale unor categorii de salariati, reproduse dupa datele bugetelor de stat? In 1900, ca salariu lunar un ministru primea 2 500 lei; un colonel, 800 lei; un capitan, 330 lei; un învatator la sat, 90 lei; la oras, 225 lei; un profesor de liceu cu gradatie, dupa materia predata, între 950-420 lei. Se poate calcula, pe baza preturilor, ce cantitati din bunurile mentionate puteau sa cumpere cu salariile lunare diferitele categorii de functionari; cel mai prost se platea munca taraneasca, cu 0,80-1,20 lei pe zi sau 20-30 lei pe luna.

Cu anii 1914-1916 se încheie cea mai glorioasa epoca a monedei românesti, careia i-a pus capat declansarea primului razboi mondial deschizându-se alta de inflatie si instabilitate, de periferizare a leului în sistemele monetare continentale.

- O posibila definitie a secolului XX.

Secolul XX este secolul dezvoltarii tehnicii si informatiei, ce au, evident, o incidenta destul de importanta asupra formarii mentalitatii oamenilor, asupra orientarii lor politice. Rezultatele cercetarilor istorice nu sunt în masura sa raspunda eficient la faptul ca lumea nu adopta o orientare exclusiv tehnica.

Totodata, este un secol marcat de doua mari razboaie mondiale, foarte violente si condamnabile, un secol care a asistat la efortul pentru ameliorarea situatiei oamenilor traind în regimuri ce nu au dat, finalmente, rezultate pozitive, raportat la sperantele lor.

Acest sfârsit de secol si început de nou secol debuteaza printr-o mondializare nu numai la nivel economic. Informatia si mijloacele tehnice ale informatiei încearca sa modeleze oamenii în sensul abolirii unor valori înca reale, dupa opinia mea, ce pot fi foarte utile, ca spiritul de solidaritate. Faptul ca exista tari nu înseamna ca trebuie sa existe si o lupta a unora contra altora. Dar si diferentele sunt evidente. Diversitatile "îmbogatesc" problemele si oamenii si atunci, cu adevarat, nu pot sa va spun care va fi evolutia omenirii. Este foarte încurcata si foarte greu de creionat.

In sfârsit, cred ca, în ultima instanta, fiecare dintre noi are înca un cuvânt de spus, o responsabilitate, daca vreti, pentru a forma, a orienta viitorul într-un sens uman, pentru ca dezvoltarea tehnica sa fie utilizata în folosul oamenilor.

A consemnat Florentina Dolghi